Era o seară normală în Cartierul Tineretului. Cald, fără vânt. De la geam nu vezi Dunărea, dar se simte aerul ăla umed care vine dinspre Port.
Costel stătea pe balcon, la etajul patru, într-un bloc vechi cu fațada scorojită. Fuma și se uita în parcare. Jos, lângă tomberoane, erau iar câinii. Patru sau cinci. Ăia care stau de obicei pe lângă magazinul mic non-stop.
La 2:17 noaptea au început să latre. Nu așa, normal. Scurt. Agitat. De parcă trecea cineva printre blocuri.
Costel s-a uitat pe telefon. 2:17 fix.
A doua noapte la fel.
A treia noapte, la 2:17, a ieșit pe balcon înainte să înceapă. A așteptat. Era liniște. Se auzea doar un tren din Zona Gării, în depărtare.
Și fix atunci, câinii s-au ridicat toți odată. N-au fugit. N-au mârâit între ei. Se uitau spre aleea dintre blocuri.
— Bă, ce aveți, mă? a mormăit Costel.
La câteva secunde au început să latre. Aceeași direcție.
Dimineața, la cafea, i-a zis lui Fane la terasă, lângă Profi.
— Bă, ăștia latră la oră fixă. 2:17. Trei nopți la rând.
Fane a râs.
— Ești nebun, mă. Ți-ai pus ceas la câini?
— Du-te, bă. Ies pe balcon înainte. Parcă așteaptă ceva.
— Poate trece vreunul pe acolo. Vreun dubios.
— La 2:17 fix? În fiecare noapte?
Fane a dat din umeri.
— Suntem oraș de graniță, frate. Mai mișcă lumea.
Seara următoare, Costel n-a mai ieșit. A stat în sufragerie, cu geamul închis. A vrut să ignore.
La 2:17, câinii au început iar.
Dar de data asta, nu lătrau din parcare.
Se auzeau mai aproape.
Mult mai aproape.
Chiar sub balconul lui.