A doua zi dimineață, pe la nouă și ceva, Costel a urcat iar la etajul doi și a bătut la ușa apartamentului 27.
O dată.
De două ori.
A treia oară s-a auzit ceva prinăuntru, un scaun tras și niște pași târșiți pe gresie.
Tanti Mariana a deschis cu fața aia a ei de parcă toată lumea îi datora bani. Halat înflorat, papuci de casă, părul făcut praf, de ziceai că abia se ridicase din pat.
— Ce-i, băiete?
— Bună ziua, vă deranjez?
S-a uitat la el două secunde, fără să clipească.
— Evident că mă deranjezi. Ce vrei?
Costel și-a dres glasul.
— Voiam să vă întreb dacă ați mai auzit ceva noaptea. Pe scară. Sau pe hol.
Femeia a rămas cu mâna pe clanță. În privirea ei a trecut ceva scurt, o chestie pe care Costel n-a știut s-o citească. Frică nu părea. Nici nervi. Mai degrabă genul ăla de reacție pe care o ai când cineva zice ceva ce nu trebuia să zică.
— Nu. N-am auzit nimic. Dorm cu dopuri.
— Dar dumneavoastră mi-ați zis săptămâna trecută că—
— Am zis că am auzit o dată. O singură dată. Poate era vântul. Poate era vreunul beat pe scară. Las-o baltă.
Voia clar să închidă ușa. Costel s-a tras puțin într-o parte și atunci a văzut înăuntru, pe masa din bucătărie, un telefon.
Mare. Negru. Fără husă.
Nu era telefonul cu care o văzuse până atunci. Ăla vechi, cu clapetă, pe care-l ținea mereu în buzunarul halatului.
— E telefonul nou?
Tanti Mariana s-a întors imediat.
— Ce?
— Telefonul ăla, pe masă. Nu l-am mai văzut.
Femeia s-a uitat o secundă în spate, prea repede ca să pară firesc.
— E al lu’ nepotu-miu.. L-a lăsat la mine. Bun, gata, am treabă.
— Stați puțin. Cineva m-a sunat azi-noapte și mi-a zis să apăs 1 și 27 la interfon. Știți ceva despre asta?
De data asta, n-a mai răspuns imediat.
Pe casa scării era liniște. De jos se auzea doar un câine lătrând scurt, dinspre aleea dintre blocuri. Genul ăla de lătrat care te face să te uiți fără motiv pe geam.
Tanti Mariana a coborât vocea.
— Du-te acasă, băiete.
— Poftim?
— Du-te acasă și nu mai coborî noaptea. Nu mai răspunde la numere necunoscute. Și lasă chestia asta.
Nu vorbea urât. Tocmai asta l-a neliniștit pe Costel. Nu părea supărată. Părea îngrijorată. De parcă nu voia să-l certe, ci să-l scoată din ceva.
— De ce? a zis el. Ce știți?
Tanti Mariana l-a privit fix.
— Mai bine să nu știi.
Și i-a închis ușa în nas.
Costel a rămas câteva secunde pe palier, cu ochii în lemnul ușii. Din apartament nu se mai auzea absolut nimic. Nici televizor, nici pași, nimic. Parcă nici nu fusese cineva acolo.
A coborât încet scările.
La interfon s-a oprit din nou. Butoanele 1, 2 și 7 luminau slab, cum luminau mereu. Numai că acum parcă le vedea altfel. Parcă ieșeau prea tare în evidență, deși blocul era același, interfonul era același, totul era la fel.
A apăsat scurt pe 2. Nimic.
A luat degetul.
Apoi s-a uitat spre alee.
La capătul blocului, lângă gardul rupt de la spațiul verde, câinele ăla maro stătea culcat la umbră. Cu botul pe labe. Părea că doarme. Dar când Costel a ieșit pe ușă, câinele a deschis un ochi și s-a uitat direct la el.
Costel și-a aprins o țigară.
A tras adânc din ea și s-a uitat din nou în sus, spre geamurile de la etajul doi.
„Lasă chestia asta.”
Fix asta era problema.
Că nu mai putea.