Două zile după discuția cu tanti Mariana, blocul intrase iar în programul lui prost și normal. Bătrânele la bancă, cu sacoșe lângă ele și ochii pe tot. Copiii dădeau la poartă între două Loganuri. Câinii stăteau tolăniți lângă non-stopul lui Dorel, de ziceai că și ei erau angajați acolo.
Totul părea la locul lui.
Prea la locul lui, dacă-l întrebai pe Costel.
La prânz, Dorel a ieșit până în ușă cu o cafea în pahar de carton și a zis, de parcă vorbea singur:
— Bă, Ionuț n-a mai venit de două schimburi.
Costel s-a oprit.
— Și?
Dorel a ridicat din umeri.
— Și ori și-a băgat picioarele, ori l-au mutat ăștia. Da’ niciunul nu zice nimic. Parcă n-a existat.
— Tu știi unde stă?
— De unde, mă? Eu îi dau țigări și rest, nu-i țin dosarul.
Pe la patru fără ceva, lui Costel i-a vibrat telefonul.
Fane:
Bă, coboară.
Am găsit ceva la cutiile poștale. Cred că-i pentru tine.
A coborât în papuci, cum era. Pe scară mirosea a var vechi, a tocăniță de la doi și a umezeală. Fane îl aștepta pe bancă, cu un plic maro pe genunchi. Nu mai făcea mișto. Doar bătea cu degetul în colțul plicului.
— Era jos, sub cutia ta, a zis el. Fără nume, fără nimic.
Costel n-a zis nimic. A deschis plicul.
Înăuntru: un telefon vechi. Samsung d-ăla ieftin, cu colțul spart și zgâriat pe spate, de parcă fusese trântit de nervi.
Fane s-a uitat urât la el.
— Nu-mi place deloc combinația asta.
Costel l-a pornit. N-avea SIM. N-avea contacte. N-avea mesaje. Aproape gol.
Doar o poză.
Au intrat în scară, sub becul chior de la parter. Fane s-a pus lângă el, umăr în umăr.
În fotografie era o încăpere din beton. Fără geam. Fără nimic pe pereți. Doar un bec simplu atârnat sus și o lumină care făcea totul să pară murdar. Pe jos era praf gros, brăzdat de urme lăsate de ceva greu tras recent. Lăzi.
Pe una se vedea clar, cu marker negru:
RO-217
Fane a tras aer în piept.
— Bă, iar 217. Ăștia n-au și ei alt număr, frate?
Costel nu răspundea.
Mărise poza.
În spate, aproape tăiată din cadru, se vedea o ușă metalică. Gri murdar. Vopsită prost, în dâre.
Și fix chestia aia mică l-a lovit.
Nu lada. Nu codul.
Ușa.
O știa.
Nu știa de unde. Da’ o știa.
I s-a făcut pielea rece pe ceafă.
— Bă, tu iar te aprinzi, a zis Fane, dar mai încet de data asta. Te văd după față.
— Nu mă aprind.
— Atunci ce faci?
Costel s-a uitat lung la poză.
— Îmi aduc aminte.
Fane a tăcut o secundă.
— De ce?
Costel n-a răspuns. A băgat telefonul în buzunar, de parcă nu voia să-l mai vadă nici el.
Mai târziu, pe la 2:14, s-a trezit din somn fără motiv. Nici nu știa de ce. În cameră era liniște, da’ d-aia nasoală, de parcă blocul ținea ceva în el.
S-a uitat la telefon.
2:14.
Și atunci au început câinii.
Nu din parcare.
Nu de la non-stop.
Dinspre aleea îngustă care duce spre ieșirea dintre blocuri, aia unde ziua trec copii cu biciclete și noaptea nu prea stă nimeni.
Întâi unul.
După aia încă doi.
După aia toți.
Lătrau urât. Scurt. Tăiat. De parcă vedeau pe cineva stând acolo și nu se apropia.
Costel a rămas pe marginea patului, cu ochii în întuneric.
Și atunci i-a picat ceva și mai prost.
Câinii începuseră la 2:14.
Dar el se trezise cu câteva secunde înainte.
Ca și cum, înainte să-i audă, știuse deja că urmează.
Și în secunda aia a înțeles un lucru simplu:
Liniștea din ultimele două zile nu fusese liniște.
Fusese pauză.