Fane n-a vrut să audă.
— Bă, eu la ușa aia nu mai vin. M-am dus o dată, mi-a ajuns. Tu ești defect.
— Nu mă bag mult. Mă duc ziua, văd și plec.
— Așa zic toți proștii înainte să moară.
Sâmbătă, pe la prânz, Costel a luat-o spre Port. Șoseaua Portului fierbea: un camion cu număr de Bulgaria, doi muncitori cu niște țevi, un Logan alb tras aiurea, miros de motorină și Dunăre.
Tocmai asta îl neliniștea. Totul părea prea normal.
A mers printre garduri și depozite până a văzut ușa.
Metalică. Gri. Fără firmă. Fără plăcuță.
Și întredeschisă.
S-a oprit.
S-a uitat în stânga.
În dreapta.
Nimeni.
A împins ușa.
Înăuntru: coridor scurt, beton, bec chior. La capăt, încă o ușă deschisă.
Costel a intrat doar doi pași.
Camera era exact ca în poză.
Dar lăzile dispăruseră.
Pe jos se vedeau doar două urme curate în praf. În colț, folie neagră. Lângă ea, o bucată de bandă izolatoare ruptă.
S-a dus direct la perete.
Acolo era ceva scris cu markerul și șters în grabă.
Nu se mai vedea tot.
Doar:
…17
și dedesubt:
B-GL
— Ce dracu’…
Afară s-a auzit o frână scurtă.
Costel s-a întors instant.
A ieșit din cameră.
A trecut prin coridor.
A împins ușa.
N-a fugit.
A mers normal.
Un pas.
Încă unul.
Încă unul.
Când a ajuns la colț, s-a uitat înapoi.
Ușa era închisă.
Lângă gard, la vreo treizeci de metri, stătea un bărbat în jachetă gri și fuma.
Față banală.
Privire banală.
Doar că era exact unde nu trebuia să fie nimeni.
Costel a pornit mai departe fără să schimbe ritmul.
După câțiva pași, a auzit ceva în spate.
Ușor.
Metal pe metal.
Ca și cum cineva trăsese bine ușa.
N-a mai întors capul.
A băgat mâna în buzunar după telefon.
Poza dispăruse.
A simțit cum i se strânge pieptul.
A apăsat repede pe conversație.
Ultimul mesaj nu mai era ultimul.
Mai apăruse unul.
Fără nume.
Fără poză.
Doar atât:
Ai stat prea mult.