A doua zi, Costel stătea în Parcul Alei, pe o bancă la umbră, cu o cafea proastă de la dozator și nervii cât casa. Se tot uita spre alei, fără să știe pe cine caută.
Omul în geacă gri s-a așezat lângă el fără salut.
— Lăzile erau mutate de dinainte, a zis.
Costel a rămas cu privirea în față.
— Știai că intru.
— Știam că o să te duci.
— Cine ești, bă?
— Nu contează.
— Contează pentru mine.
Omul a dat din umeri.
— Pentru tine contează altceva. Că încă poți să te oprești.
Costel s-a întors spre el.
— Telefonul ăla cine mi l-a lăsat?
— Cineva care n-a vrut să-l țină.
— Ionuț?
Omul a tăcut două secunde.
— Ionuț încă merge pe picioarele lui. Atât îți ajunge.
— Și tanti Mariana?
La numele ăsta, bărbatul s-a uitat prima oară direct la el.
— Femeia aia a încercat să-ți închidă ușa, nu să ți-o deschidă.
Costel a simțit un gol în stomac.
— Deci știa.
— În blocurile vechi, multă lume știe câte ceva. Problema e cine se face că nu știe.
Au tăcut puțin. Un copil trecea pe trotinetă. O femeie striga după el să nu intre pe iarbă. Tot Giurgiu, tot normal.
— Ce e în lăzile alea? a întrebat Costel.
Omul a pufnit scurt.
— În Giurgiu, dacă întrebi de lăzi și Port, jumate zic “contrabandă” chiar și când e vorba de detergent.
— Mișto. Te-ai scos. Ai zis nimic și tot ai vorbit.
— Exact.
Costel s-a enervat.
— Și atunci de ce m-ai căutat?
Omul s-a ridicat.
— Pentru că ai fost văzut în noaptea aia. La 2:17. De atunci, din când în când, cineva verifică dacă ai priceput.
— Și am priceput?
Bărbatul și-a aranjat manșeta.
— Nu încă.
A plecat spre ieșirea din parc, fără grabă.
După trei pași, s-a oprit și a zis, fără să se întoarcă:
— Când se face liniște prea repede, intră în casă.
Seara, pe la 2 și un sfert, în fața blocului nu lătra niciun câine.
Și tocmai asta l-a neliniștit cel mai tare.