Costel dormea prost. Nu de frică neapărat. Mai mult de ciudă. Îl rodea că toate lucrurile se legau doar pe jumate.
Dimineața, Fane l-a găsit la non-stop, rezemat de frigiderul cu sucuri.
— Bă, arăți ca după trei zile de nuntă la Clejani.
— Dorel zice că Ionuț s-a întors aseară la muncă.
— Serios?
— Da. La schimbul de noapte. De parcă nimic.
Fane a mestecat un covrig și s-a uitat la el.
— Atunci poate chiar nimic, frate. Poate tu te-ai băgat într-un film care nu era al tău.
Costel n-a apucat să răspundă.
Când s-a întors acasă, sub ușă era o foaie de caiet împăturită în patru.
A ridicat-o.
Scris cu majuscule, apăsat:
UITĂ. NU PENTRU NOI. PENTRU TINE.
A rămas cu foaia în mână, pe hol, ca prostul. Pentru prima dată nu mai lăsase cineva ceva jos, la intrare. I-o băgaseră sub ușă, la etajul patru. Asta însemna că urcaseră până la el. Sau că erau deja prin bloc.
A intrat, a încuiat și i-a făcut poză. I-a trimis-o lui Fane.
Răspunsul a venit după câteva minute:
Du-te la poliție, bă.
Costel a scris:
Și le zic ce? Că am primit bilet să uit?
Fane n-a mai răspuns.
Pe la seară a coborât până la etajul doi, chipurile să vadă dacă o prinde pe tanti Mariana. Ușa de la 27 era închisă. Nicio mișcare. Nici televizor. Nici pași.
Pe casă scării mirosea a tocăniță și detergent ieftin.
Noaptea, la 2:17, câinii din parcare au lătrat o singură dată.
Scurt.
După care s-a făcut liniște.
Costel n-a mai ieșit din pat. A stat cu ochii în tavan și s-a gândit la ce zisese omul din parc.
Dimineața, când a coborât la muncă, a văzut.
La apartamentul 27 era pus lacăt pe dinafară.
Nu mare. Nu cine știe ce.
Dar era acolo.
Și exact în momentul ăla a simțit că, fără să-i spună nimeni nimic, din poveste dispăruse cineva important.