Costel a înghețat.
Nu era lătrat din parcare. Nu mai era ecoul ăla larg dintre blocuri.
Era direct sub el.
Fix sub balcon.
A stat nemișcat în sufragerie. Televizorul mergea pe mute. Pe ecran, un meci vechi din Liga 1, reluare fără sens. Dar el nu mai vedea nimic.
2:17.
Lătratul era scurt. Tăios. Ca un avertisment.
— Bă, nu e normal… a șoptit singur.
A mai trecut un minut.
Câinii s-au oprit brusc.
Liniște.
Atât de liniște că se auzea frigiderul din bucătărie cum pornește.
Costel s-a apropiat încet de balcon. N-a aprins lumina. A tras perdeaua milimetric.
Jos, sub balcon, nu era nimeni.
Doar câinii.
Toți patru. Așezați în semicerc.
Și se uitau în sus.
Direct la el.
— Hai, mă, că nu-s eu ăla… a mormăit.
Unul dintre câini, ăla maro cu o ureche lăsată, a început să mârâie. Dar nu la Costel.
La ușa scării.
Costel a clipit.
Ușa scării era închisă. Interfon vechi, cu taste galbene. Nimeni nu intrase.
Și atunci a auzit.
Un bip scurt.
De jos.
Interfonul.
— Nu, frate…
S-a uitat la telefon.
2:18.
A mai sunat o dată.
BIP.
Dar nu suna sus la apartamente. Era sunetul ăla mecanic, direct din panoul de la intrare. Ca și cum cineva apăsa tastele fără să știe codul.
Câinii au început iar să latre.
Costel a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Fane.
— Bă.
— Ce vrei, mă, e 2 și ceva.
— E cineva la scară.
— Și?
— Și câinii se uită la ușă de parcă vine Apocalipsa.
— Ieși și vezi.
— Ieși tu.
Fane a oftat.
— Bă, dacă e vreo babă care a greșit scara?
— La 2:17 fix, trei nopți la rând?
— Poate are program, ce știu eu.
Costel a închis. N-avea chef de filozofie.
A mai tras puțin perdeaua.
În momentul ăla, lumina din scara blocului s-a aprins.
Automat.
Dar nimeni nu se vedea prin geamul ușii.
Câinii s-au oprit din lătrat.
S-au așezat toți patru.
Și, pe rând, au început să schelălăie.
Nu agresiv.
Plângând.
Costel a făcut un pas în spate.
Și fix atunci…
Interfonul a sunat sus.
În apartamentul lui.
ȚRRRR.
A sărit de parcă l-a curentat.
S-a uitat la ceas.
2:19.
Pe interfon, vocea metalică a început să hârâie.
Nu se auzea nimic clar.
Doar un fel de respirație.
Și un zgomot ca și cum cineva ar freca microfonul.
Costel a apăsat butonul.
— Alo?
Trei secunde de liniște.
Apoi o voce joasă, distorsionată:
— Ai întârziat.
Costel a rămas blocat.
— Ce-am întârziat, mă?!
Și legătura s-a întrerupt.
Jos, câinii au fugit.
Toți în direcții diferite.
Și pentru prima dată în trei nopți…
La 2:20 era liniște completă.
Costel s-a uitat în gol.
— Bă, Fane o să zică că am luat-o razna…
A deschis frigiderul și a scos o bere.
A luat o gură mare.
S-a uitat la ceas.
2:21.
Și atunci telefonul lui a vibrat.
Mesaj necunoscut.
„Mâine nu mai întârzia.”