Dimineața, în Cartierul Tineretului, totul era normal. Bătrânele la bancă, un Logan cu muzica tare, câinii tolăniți lângă magazinul non-stop. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Costel n-a dormit deloc.
La 9 era deja la terasă „La Dorobela”. Soarele bătea în mesele alea de plastic.
— Arăți ca după nuntă, i-a zis Fane râzând. Ai băut sau ai plâns?
Costel i-a pus telefonul în față.
Mesajul: „Mâine nu mai întârzia.”
Număr necunoscut.
Fane s-a uitat, a ridicat din sprânceană.
— Spam, frate. Sau te caută vreo fostă.
— La 2:21 noaptea? După ce m-a sunat la interfon?
— Bă, tu ai răspuns? Normal că te-au prins de fraier.
Costel n-a zis nimic. Se uita peste umărul lui Fane, spre stradă. Doi câini treceau agale. Ăla maro, cu urechea lăsată, s-a oprit. S-a uitat fix la el.
— Ăsta e ăla de sub balcon, a mormăit Costel.
— Frate, e câine, nu detectiv.
Seara, pe la 11, Costel a coborât până la scară. A vrut să vadă panoul de la interfon. Tastele galbene erau tocite. Niciun semn.
Vecina de la doi, tanti Mariana, ieșea cu gunoiul.
— Ce faci, mamă, verifici codul?
— A sunat cineva azi-noapte?
— La noi? Nu. Dormeam. De ce?
— Așa…
A ridicat din umeri și a plecat.
La 2:15, Costel era pe balcon.
De data asta hotărât.
Jos, câinii erau la locul lor.
2:16.
Liniște.
2:17.
Nimic.
Costel a zâmbit scurt.
— V-am prins, mă…
2:18.
Un singur lătrat.
Nu din parcare.
Din spatele blocului.
Zona aia unde e aleea spre parcarea mică și spre Vamă.
Câinii din față s-au ridicat.
S-au uitat în spate.
Nu spre scară.
Nu spre el.
Spre colțul blocului.
Și atunci telefonul lui a vibrat.
2:19.
Mesaj nou.
„Coboară.”
Costel a înghețat.
Fără număr. Fără istoric.
Doar un cuvânt.
Jos, câinii nu lătrau.
Se dăduseră doi pași în spate.
Și fix atunci…
Lumina din scara blocului s-a aprins.
Dar Costel era deja pe balcon.
Nimeni nu intrase.
Și de undeva, din spatele blocului, s-a auzit un zgomot scurt.
Ca o ușă metalică trântită.
A înghițit în sec.
— Bă… dacă e caterincă, nu e amuzantă.
Telefonul a vibrat din nou.
„Ai 2 minute.”