Spatele unui bloc din Giurgiu noaptea, siluetă și câine comunitar.
distribuie

Episodul 4: Două minute

Costel n-a mai stat să filosofeze.

— Ai 2 minute… două minute pentru ce, mă? a zis printre dinți.

S-a uitat iar la ceas. 2:19.

Jos, câinii nu mai lătrau. Ăla maro cu urechea lăsată stătea încordat, uitându-se spre colțul blocului, spre aleea care duce în spate, spre parcarea mică și mai departe spre drumul care iese spre Vamă.

Costel a luat hanoracul pe el și a ieșit pe scară. A coborât în papuci, direct.

Scara mirosea a var și a mâncare reîncălzită. Lumina era aprinsă, dar pe hol nu era nimeni.

2:20.

A deschis ușa blocului.

Aer umed. Liniște. Nici urmă de om.

— Gata, hai, unde ești? a zis încet, mai mult să-și facă curaj.

A făcut doi pași spre colțul blocului.

Câinii s-au dat din drum. Nu speriați. Mai mult… ca și cum îi făceau loc.

— Bă, nu mă luați la mișto acum…

A ajuns în spate.

Lângă ghena veche, unde rar mai aruncă cineva ceva noaptea, era o dubă albă. Parcată strâmb. Fără siglă. Motor oprit.

N-o mai văzuse până atunci.

Telefonul a vibrat.

2:21.

„Prea târziu.”

— Du-te, mă…

În secunda următoare, dinspre pasarelă s-a auzit un tren lung, metalic. Sunetul a acoperit tot.

Când s-a mai liniștit, Costel a observat ceva.

Ușa dubei era întredeschisă.

Nu larg. Doar cât să vezi întuneric înăuntru.

A făcut un pas.

Și atunci, de pe aleea laterală, a apărut nea Mircea, vecinul de la parter, cu treningul lui vechi.

— Ce faci, bă, la ora asta? a mormăit omul. Fumezi pe ascuns?

Costel a arătat spre dubă.

— A ta e duba?

Nea Mircea s-a uitat, s-a scărpinat în cap.

— Ce dubă?

Costel a clipit.

În spatele blocului nu mai era nimic.

Doar ghena. Și zidul scorojit.

Câinii plecaseră.

— Bă… era aici acum două secunde.

— Te-ai uitat la prea multe pe net, frate, a zis nea Mircea și a intrat înapoi în scară.

Costel a rămas singur.

Telefonul i-a vibrat din nou.

2:23.

„Mâine vii la timp. La Pod.”

Costel s-a uitat instinctiv spre direcția Dunării.

De la el din spate de bloc nu vedea nimic.

Dar parcă a simțit un curent rece.

— La Podul Prieteniei? a șoptit.

Mesajul nu mai era pe ecran.

Dispăruse.

Și pentru prima dată, Costel nu mai era sigur că vrea să afle ce înseamnă 2:17.


, ,