Dimineața, „La Dorobela”, Costel era varză. Berea în față, țigara tremura ușor.
— Deci te cheamă la Pod? a zis Fane, mestecând un mic.
— Așa scria. „La Pod”.
— La ăla mare, frate? La Podul Prieteniei? Ce ești, șef la vamă?
Costel n-a râs.
— Mesajul a dispărut. Ca duba.
Fane s-a oprit din mestecat.
— Ce dubă?
— Lasă…
Pe la prânz a dat o tură prin Parcul Alei. Liniște, pensionari, doi copii cu trotinete. Totul normal. Orașul își vedea de treabă. Dinspre Port venea miros de apă și motorină. Nimic suspect.
Seara a trecut greu. La 1:40 era deja îmbrăcat. Hanorac, adidași, telefon încărcat.
— Dacă nu răspund la telefon, vii la Pod, da? i-a zis lui Fane.
— Bă, te duci singur la 2 noaptea la graniță și eu să ce? Să fac live pe Facebook?
La 2:05, Costel era pe jos, pe lângă Parcul fără nume, mergând spre șoseaua care duce la piciorul podului. Noaptea era liniștită. Câte o mașină trecea rar.
Câinii.
Au apărut din lateral, dinspre blocurile vechi.
Nu toți. Doar doi. Ăla maro cu urechea lăsată și încă unul mai mic.
Nu lătrau.
Mergeau la distanță de el.
— Bă, mergeți și voi la Pod? a mormăit.
2:16.
Ajunsese aproape de zona unde începe drumul mai îngust. Luminile portocalii de pe stâlpi făceau umbre ciudate pe asfalt.
2:17.
Telefonul a vibrat.
„Stai.”
S-a oprit.
În față, spre direcția podului, un TIR trecea lent. Nimic special.
Câinii s-au oprit și ei.
Ăla maro s-a uitat spre dreapta. Spre o parcare laterală folosită de camioane.
Costel a întors capul.
O mașină neagră stătea acolo. Motor pornit. Farurile stinse.
Telefonul iar.
„Nu te uita la ei.”
Inima i-a luat-o razna.
— Care ei, mă?
Câinii au început să mârâie încet.
Nu agresiv.
Avertizare.
Mașina neagră a aprins farurile brusc.
Costel a făcut un pas în spate.
Lumina l-a orbit o secundă.
Când și-a revenit…
Mașina pleca deja spre oraș.
Telefonul a vibrat ultima dată.
2:19.
„Ai venit. E bine.”
Atât.
Câinii s-au întors din drum și au plecat înapoi spre Cartierul Tineretului.
Costel a rămas pe marginea drumului, cu Podul Prieteniei luminat în depărtare.
Nu se întâmplase nimic.
Și totuși…
Simțea clar că fusese verificat.
Și că data viitoare…
Nu mai era doar despre „a veni la timp.”