Costel n-a ieșit deloc a doua zi. Nici la Dorobela, nici până în Port. A stat în garsoniera lui din Tineretului, cu geamul deschis și televizorul pe mute. Semințe, cola, scroll fără chef.
Telefonul — liniște.
Spre seară a coborât la non-stop. Aer greu, miros de asfalt încins. Dorel, vânzătorul, stătea cu telefonul sprijinit de casa de marcat.
— Ce faci, mă, zombie?
— Nimic. Dorel, tu ai cod la interfon, nu?
— Normal. De ce?
— Ți s-a întâmplat vreodată să se deschidă singur?
Dorel a pufnit.
— Ce vorbești, mă? Nu e mall aici. E bloc din ‘84.
— Serios, zic.
— Dacă știi codul, intri. Dacă nu, suni. Simplu.
Costel a plătit și a plecat.
În fața blocului s-a oprit. Interfon vechi, taste galbene tocite. A tastat codul.
Ușa s-a deschis.
A închis-o.
A mai tastat o dată.
S-a deschis iar.
A treia oară n-a tastat nimic.
A stat două secunde.
Ușa s-a deschis singură.
I s-a strâns stomacul.
Fix atunci, Tanti Mariana de la doi a deschis din interior.
— Ce faci, mamă, testezi ușa?
— Tanti Mariana, miercuri noapte, ați auzit ceva?
Femeia a ezitat.
— N-am auzit soneria dar am auzit ușa. A trântit-o cineva. Pe la două și ceva.
— A intrat cineva?
— N-am văzut. M-am uitat pe vizor. Casa scării era goală. Da’ se auzeau pași. Urcau.
— Până unde?
— Până sus, apoi liniște.
Costel a urcat fără să mai spună nimic.
Noaptea, la 2:17, s-a trezit singur.
Liniște în bloc.
Apoi — un bip scurt.
Interfonul.
Atât.
De jos, din parcare, un câine a lătrat o dată.
Costel a rămas în pat, cu ochii în tavan.
Dimineața, ușa de la intrare avea bandă izolatoare nouă peste yală.
Interfonul nu mai mergea.
Doar tastele 1, 2 și 7 mai erau luminate slab.