La 13:50, Costel era deja pe treptele Teatrului Valah.
Era prima dată, de când a început toată nebunia, când se întâlnea cu cineva ziua. La lumina soarelui. Cu lume pe stradă.
Asta îl deranja mai tare decât noaptea.
Fane n-a venit. A zis că are treabă. Costel n-a mai insistat.
Stătea pe una dintre marginile din marmură din lateral, cu o apă în mână pe care n-o băuse. Se uita la fiecare om care trecea prin fața teatrului. Pensionari. O mamă cu un copil. Doi tipi cu sacoșe de la piață.
14:00 fix.
Nimic.
14:03.
Un bărbat a urcat treptele și s-a așezat pe aceeași margine de marmură, la un braț distanță. Vreo 50 de ani. Jachetă gri, blugi închiși la culoare. Față obișnuită. Genul de om pe care îl vezi zilnic prin Giurgiu și nu-l ții minte.
N-a zis nimic.
Costel nici el.
Vreo două minute au stat așa.
— Ionuț a scăpat un telefon azi-noapte, a zis omul, fără să-l privească.
Costel a înghețat.
— Cine ești tu, mă?
— Nimeni.
— Glumești?
— Telefonul ăla e acum la alții.
Omul s-a ridicat. Și-a tras jacheta pe el.
— Stai, mă, că n-am înțeles nimic, a zis Costel.
— Știu.
— Atunci de ce-mi zici?
Omul s-a oprit o secundă, cu spatele la el.
— Pentru că ești singurul din bloc care a ieșit când nu trebuia să iasă.
A coborât treptele fără grabă și a luat-o pe trotuar, spre Parcul Alei.
Costel s-a uitat după el câteva secunde. Om normal. Fără să se uite înapoi.
Când s-a ridicat de pe marginea de marmură, a văzut hârtia. O chitanță de la un magazin. Pe verso, scris de mână:
„127 – nu e adresă.”
S-a uitat pe chitanță.
Data: 12 iulie. Anul trecut.
Pe bon apărea un singur produs.
Bandă izolatoare.
Undeva, din spatele Teatrului Valah, un câine a lătrat de două ori.
Scurt.
Și s-a oprit.