Costel a stat aproape o oră cu bonul în mână.
Pe spate, scris de mână, apăsat, să se vadă clar:
„127 – nu e adresă.”
Bon de la un magazin mic. Data: 12 iulie, anul trecut. Un singur produs: bandă izolatoare.
Seara, la Dorobela, i-a arătat bonul lui Fane. Cald de te lua dracu’. Terasa aproape goală.
— Deci tu crezi că 127 e de la interfon, a zis Fane, spărgând semințe.
— Nu cred. Aproape știu.
— Bă, cum să știi?
— Din toată tastatura, doar 1, 2 și 7 mai au lumină. Restu’ sunt moarte.
Fane s-a uitat lung la el.
— Bă, tu ai luat-o un pic pe arătură, ce faci, te duci la două noaptea să vorbești cu interfonu’?
— Mă duc să văd ce face.
— Te-ai prăjit puțin, să mor io.
La 1:50, Costel era în fața scării.
Nu intrase. Stătea exact în dreptul interfonului, cu bonul băgat în buzunar și cu telefonul în mână, de parcă asta îl făcea mai puțin prost.
Parcarea era aproape goală. Dinspre Pasarelă se auzea slab un marfar. La capătul aleii, câinele ăla maro, cu o ureche lăsată, stătea nemișcat și se uita spre bloc.
Nu lătra.
Doar se uita.
Lumina de la intrare bătea chior. Plasticul interfonului era zgâriat, îngălbenit, murdar pe margini. Și exact cum observase: 1, 2 și 7 abia mai pâlpâiau. Restul tastelor, stinse.
Costel a apăsat 1.
Nimic.
A așteptat două secunde.
Apoi 2.
Tot nimic.
Când a apăsat 7, interfonul n-a sunat. N-a deschis nimic. Dar ecranul mic, care de obicei arăta prost și incomplet, a clipit o dată.
Atât.
Costel a rămas cu degetul pe lângă taste.
Telefonul a vibrat. Număr necunoscut.
— Alo?
Patru secunde de liniște.
Nu respirație. Nu fond. Nimic.
După aia, o voce de bărbat. Calmă. Joasă.
— Nu unu-doi-șapte. Unu… pauză. Douăzeci și șapte.
S-a închis.
Costel s-a uitat la interfon.
A înțeles abia atunci.
Nu era „127” ca număr legat. Era 1, apoi pauză, apoi 27.
A apăsat 1.
Așteptare.
Apoi 2 și 7.
Interfonul a piuit scurt.
Pe ecran a apărut doar atât:
AP. 27
Costel a simțit cum i se strânge gâtul.
La 27 stătea tanti Mariana.
Fix ea îi zisese prima de pașii de pe scară, pe la două noaptea. Tot ea observase ușa. Tot ea păruse mai speriată decât voia să recunoască.
S-a uitat în sus, spre etajul doi.
Lumina era aprinsă la ea.
La 2:03.
Nu puternic. Doar cât să se vadă printre faldurile perdelei.
Și chiar când s-a gândit să urce, interfonul a mai scos un sunet. Mic. Înfundat.
Ca atunci când cineva răspunde din apartament.
Costel n-a zis nimic.
A așteptat.
Din difuzor nu se auzea nimic clar. Doar un foșnet slab. Și, foarte departe, parcă un televizor mers încet.
După aia, două bătăi.
Una.
Pauză.
Încă una.
Nu în interfon.
De sus.
Câinele de afară a lătrat o singură dată.
Scurt.
Și pe urmă, în toată scara, s-a făcut o liniște din aia proastă, în care începi să ai impresia că, dacă urci, deranjezi pe cineva care știa deja că vii.